O cafea ... o infinitate de sentimente

          Era seara , o muzică senină plutea în aer. Gîndurile se contaziceau...mirosea a cafea şi croasane...Fereastra era împietrietrită ,fiind martor a unei elegante deşteptări ,în suburbia zorilor.
        Ea a atins duios aerul construind o undă melencolică,care plutea încremenită cîteva secunde.
             Prin pleoapele între-deschise se vedea focul,iar vizavi erau ochii ~ doua oceane pierdute în nepăsare.
        Strabatea lumina ,netezind fulgii livizi ,flocoşi ,loviţi cu cruzime de un măcelar a sorţii. Era vîntul ,un scenarist nepasător ...ce i-a permis căderea.
                 EA a inchis ochii ,şi o lacrimă spînzurată se clatinară încet ,lasînd în urma sa o cale veninoasă.
                     A cuprins faţa cu mîinele subţiri ,lipsite de speranţă şi sa pierdut în zguduitorul crivăţ omenesc. A simţit gerul .Lent şi-a tras puloverul pe nas ,iar lungile mîinici s-au părut minuscule.Sorbeşte o înghiţitură de cafea şi infinita lacrima înfiorată căzuse în ceaşca fierbinte.
            Acum privirea-i fi tacută şi adîncă.Lipsită de ultima speranţă a început să urască dragostea ,cafeaua şi serile....Ele ,cuprinse de temeri de minciuni ,aprofundau lipsa şi o făcuseră deznădejduitoare.
         Privise  în trecutul alb,încerca să-şi răsfoaie amitirile,dar vedea doar pătatele fragmente ale unei decizii incorecte.
            Îşi salutase viitorul şi adormise în neştiinţă,acoperindu-şi expresia feţei cu o mîină tremurîndă,iar apoi cumprinzînd aerul şi strîngindu-l econom de piept.

                               http://www.youtube.com/watch?v=tO4dxvguQDk&feature=autoplay&list=WL4FFC46059D8114CC&lf=BFp&playnext=1

Cu alţi ochi...!

                       Şi acum cîtva timp am inceput să urăsc happy end-urile ,şi nu de aceea că eroii filmului devin fericiţi ,dar pentru că fericirea nu găseşte uşa mea.
                   Atît de mărinimos i-am oferit ferestrele ,însă ea cu o isterie-paranoidală se ascunde de mine,izbindu-se cu entuziasm de perete,de fiecare dată ratînd intrarea.
                 Treptat a început să-mi fie frică de propriile emotii .Am început să aproximez sentimentele celor din jur la starea mea de spirit ....o perioadă era perfect ,pînă cînd abilitate nu s-a transformat într-o povară.
                 E ca şi cum ai mînca zi de zi carne gîndindute la mere.
                  Cu o aspiraţie  maniacală şi cu pedantism înfocat maximalizăm tot ce este minim si complexitam tot ce e simplu . Mereu avem tendinţa de a adera la iluzii optice ramplasînd  imaginea reală.
                    Viaţa e ca zahărul ,însă deseori folosim îndulcitori.Înlocuim realitatea cu laşitatea ,dragostea cu reproşuri ieftine,prietenia cu zîmbete absurde,deconcretizăm scopurile si monumentăm eşecurile... Răsună ca o sentinţă .
                   Dar cel mai sublim moment apare nu atunci cînd îl aştepţi cel mai putin? Iar acum îmi doresc cel mai mult să fiu nefericită ,pentru că şi în cel mai întunecat tunel peste o perioadă îngîndurată apare lumina.
                Fiecare ştie  că succesurul nefericirii este o fericire înflăcărată ....Vreau iarăşi sa mă simt un pioner al dragostei cu mîinele tremurînde şi cu ochii sfioşi.
                           Încerc să vad ce nu simt.Perfecţiunea se ascunde nu acolo unde putem simţi ceea ce vedem ,dar acolo unde simţim ceeea ce ne este ascuns.  
                         Aprob cu deşărtăciune şi ascund cu naivitate .Deseori ne e teamă să realizăm o faptă numai pentru că v-om da greş.Dar dacă nu?Iar frica suferinţei e mai puternică decît însăşi suferinţa.Am auzit ca pentru cel ce crează, suferinţa e o oază ,la fel ca şi gura de apă pentru un beduin rătăcit.
                  Noi nu trăim ,doar din cînd în cînd ne permitem agitat să intrăm
                          în realitatea aglomerată,iar apoi sfios
                                     sa fugim din ea ( deseori fac şi eu aşa).
                       În penumbra logicii găsim ilogic si inoportun să rămînem la pereferiile existenţei ....dar aşa e mai puţin dureros.
                        Şi cu un uşuratic  scîrţîit a creionului închei aceasta neputincioasa pornire cu o concluzie : Şi chiar dacă prezentul încetează imediat să  fie prezent ,nimeni nu-l poate nega...