Şi totuşi e banală firea umană , dorim TOTDEAUNA TOTUL să fie ideal. Să fim bogaţi, să fim înconjuraţi de cei de pe care îi iubim ( necătînd la părerile lor), să fim într-o euforie continuă .....bla bla bla şi tot aşa pînă la infinit.
Deabia acum am înţeles că nu putem trăi fără clipe cînd te scufunzi pînă la cele mai inferioare trepte ,pe care le numeam inainte * NU, la aşa ceva nu voi ajunge niciodata*
Doar gustind îndestul din amarul momentului,începem cu adevărat sa preţuim acele nimicuri pe care le numeam * simple trairi cotidiane....*
Dar,cît de ridicol nu ar fi ,ceasul meu sa oprit la ora * NU DĂ DOAMNE* . Şi iarăşi la un nou sfîrşit.Oamenii normali l-ar numi început,însa ma sperie începutul. Pentru conştiinţa mea super naivă începutul însemna mult mai mult decît o noua etapa ,semnifică noi schimbări , noi alegeri şi anticipate pierderi.
Iar cea din urmă a fost cea mai dureroasă.
E vreme să plîngi, vreme să rîzi dar mai era o frază- vreme să îmbrăţişezi ,vreme să fugi de îmbrăţişare!
Acum cuvintele nu mai au rost,sumt risipite in vint.Doar ca eu trebuie să le aud,iar ei trebuie să le spună .
Nu-mi ajung degete să număr dezamăgirile,iar data asta voi îndoia deodata Doua.
Mă alin cu ideea că doar amintirile rămîn intacte(sper) :)
